Tot avansând zilnic în pregătirea manuscrisului antologiei de publicistică “Pana ca Spadă”, care va cuprinde o perioadă de trei decenii, mai fac și niște note de subsol, care să ajute cititorul să înțeleagă mai bine contextul în care s-au produs anumite evenimente sau a fost scris un articol sau altul. Am scris câteva rânduri și despre poetul Ion Hadârcă, distonând nițel cu textele siropoase care îl portretizează drept un gigant al luptei pentru emancipare națională. Vorba aia: “Unde-i bine, nu-i de mine. Unde-i rău, hop și eu!” Aveți mai jos un fragment nou la portretul fără fard al acestui personaj.
Intrați de urgență pe blogul nostru pentru a comanda aceasta și ale cărți: https://carte.arcaluinoe.info/
Pentru a înțelege mai bine feleșagul acestui personaj flasc și alunecos, Ion Hadârcă, care a avut un talent special de a se șupuri prin viață evitând orice asperități și riscuri, dar în același timp cultivându-și cu talent imaginea de luptător pentru cauza națională, voi mai reproduce un episod din biografia lui politică.
Era luna februarie 1990. Campania electorală pentru alegerile parlamentare (prima cu o concurență dintre mai mulți candidați în fiecare circumscripție), în care principalii rivali erau exponenții Partidului Comunist pe de o parte și cei ai Frontului Popular pe de altă parte, se apropia de sfârșit. Încă se păstra ordinea constituțională sovietică, având ca principiu sacrosanct rolul conducător al partidului. După ce fostul Prim-secretar al PCM, Simion Cuzmici Grossu (considerat de echipa lui Gorbaciov ca exponent al vechii gărzi) a fost debarcat la plenara Comitetului Central din noiembrie 1989, în locul lui a fost instalat un nomenclaturist de mare clasă, care a slujit regimul încă din prima tinerețe, Piotr Kirilovici Lucinschi. (vezi asta: https://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Lucinschi).
Acesta a revenise în Moldova din Tadjikistan, unde deținuse funcția de Secretar II al CC al Partidului Comunist din această republică din Asia Centrală. Funcția respectivă în “republicile naționale” era de obicei rezervată etnicilor ruși, care era supravegheau primii secretari selectați din rândurile populației băștinașe. Atât de mare era încrederea regimului sovietic în moldoveanul nostru. Lucinschi venise pe valul Perestroika, asumându-și sloganele acesteia și cochetând cu intelectualitatea de creație care era atunci în culmea popularității. Chiar a doua zi după ce a fost ales, ne-a invitat pe câțiva dintre conducătorii Frontului Popular pentru a ne asigura de susținerea și simpatia lui. Câțiva dintre scriitorii prezenți la acea întâlnire leșinaseră de bucurie. Eu, însă, eram mai sceptic.
Și iată că acea campanie electorală din iarna lui 1990 ajunsese la punctul său culminant. Nu aveam acces la televiziune și radio, nici la ziarele vremii, însă vroiam să facem cât mai cunoscute numele candidaților noștri. În acest scop am convocat un miting electoral în centrul Chișinăului, la care participase zeci de mii de oameni din toate colțurile Moldovei. L-am rugat pe regizorul și actorul Andrei Vartic, de care mă lega o prietenie de ani de zile, încă de când lucram la televiziune, să modereze acel miting. Cuvântările oratorilor noștri se succedau una după alta, mulțumea fremăta la fiecare vorbă mai apăsată. Pe la mijlocul acelei întruniri publice Andrei Vartic a ieșit la microfon pentru a aduce în punctul culminant adunarea noastră. Și anume, el a citit pe îndelete, repetând fiecare nume și menționând circumscripția teritorială, lista candidaților Frontului Popular din Moldova pentru acele alegeri. La fiecare nume pronunțat mulțimea ovaționa din răsputeri.
Când colo, în momentul când la microfon era Anatol Şalaru, devenit faimos pentru faptul că a condus cenaclul “Alexei Mateevici” ce aduna lumea în fiece duminică în centru capitalei, observ că lumea își îndreaptă privirile dinspre vorbitor undeva în spatele nostru. Am întors capul și am văzut o scenă care mi-a rămas în memorie pentru toată viața. La tribuna lui Lenin din piața Victoriei, care ne servea drept scenă, apăruse pășind la braț agale Ion Hadârcă, președintele Frontului Popular, și Petru Lucinschi, Primul secretar al Partidului Comuniștilor. Hadârcă, în elegantul său trenci din piele și cu pălăria din fetru pe cap, defila fericit alături de liderul comunist. Iar Lucinschi, supranumit peste ani de către regretatul jurnalist Ion Gonța Petru Șmecherilovici (de la patronimicul Kirilovici), își dilatase zâmbetul lăbărțat, arătându-și astfel bucuria de a anexa energiile populare la carul partidului.
A fost suficient ca cei doi să schițeze niște gesturi de salut spre mulțime ca aceasta, ca la comandă, să înceapă a scanda, întâi mai timid, după care tot mai puternic “Lucinschi și poporul! Lucinschi și poporul!”. La sigur, printre oameni se strecuraseră agenții securității care, la semnalul respectiv, au incitat lumea să-l aclame pe cel care apăruse pe post de salvator.
M-am apropiat de Hadârcă, l-am tras la o parte și i-am zis: “Ioane, ce-i cu chestia asta? Ce caută Lucinschi aici?”. Vizibil tulburat, Ion a bâiguit ceva de genul “Dar ce nu e în regulă? Că și el e de-al nostru”. Mulțimea continua să ovaționeze, întrerupând pe la jumătate cuvântarea lui Şalaru. “Așa, da?”, ― m-am răstit spre Hadârcă. “Ia să vezi ce fac eu acum!”. M-am apropiat de microfon, l-am rugat pe Anatol să mă lase să vorbesc. Am început să scandez și eu, ținând hangul mulțimii: “Lucinschi și poporul! Lucinschi și poporul!”. Lumea sărea în sus, jubilând ca în urma unei victorii majore. La un moment dat am îndemnat mulțimea să se potolească, după care am zis așa:
“Dragi prieteni, salutăm prezența la mitingul nostru a domnului Petru Lucinschi!”. Apelul meu a provocat noi urale și aclamații. După care am continuat: “Acum, dacă tot ne-am învrednicit de atenția domnului Lucinschi, care a binevoit să vină la mitingul nostru, aș vrea să-i adresez o rugăminte, pe care am să vă rog să o susțineți. Și anume, așa cum știți, noi nu prea am avut aces la televiziune în această campanie electorală. Astfel încât, profitând de ocazie, îl rugăm pe domnul Lucinschi să dea indicație conducerii televiziunii ca diseară, în cadrul principalului buletin de știri, să dea un reportaj de la această întrunire și să plaseze integral discursul lui Andrei Vartic cu lista de candidați, astfel ca toată lumea să audă care sunt exponenții Frontului Popular pentru care să-și dea votul. Sunteți de acord?” “Daaaaa!!!!”, ― a reacționat mulțimea. “Și dacă dânsul va da curs rugăminții noastre, atunci vom scanda din nou “Lucinschi și poporul! Lucinschi și poporul!””. Lumea repeta cu entuziasm scandarea.
După care am adăugat următoarea frază: “Dar dacă domnul Lucinschi nu va da o astfel de indicație și diseară televiziunea nu va transmite lista candidaților noștri, atunci cum vom scanda?”. Și am început să rostesc din ce în ce mai tare, fiind susținut de mulțimea care prins din zbor jocul: “Jos Lu-cin-schi! Jos Lu-cin-schi! Jos Lu-cin-schi!”. Am ținut-o tot așa, scandând lozinca respectivă, cam vreo cinci minute în șir. După care mi-am întors privirea spre cei doi amici, care veniseră să cucerească mulțimea și să i-o aștearnă la picioarele noului prim-secretar. Zâmbetele lor s-au transformat într-un soi de spaimă, bieții de ei nu mai știau ce să facă. Eu, însă, am detensionat situația, încheindu-mi intervenția astfel: “Stop! Stop! Stop, dragi prieteni! Îl rog pe domnul Lucinschi să nu se supere pe noi. A fost doar o repetiție. Noi avem toată încrederea în el și că dânsul va da curs glasului poporului”.
Când m-am întors ca să văd ce mai fac cei doi, nu i-am mai văzut. S-au pulverizat ca praful în bătaia vântului. De parcă nici na-u fost pe acolo. Desigur, în seara acelei zile televiziunea n-a suflat o vorbă despre mitingul nostru.
După dușul rece pe care i l-am aplicat Lucinschi, care locuia atunci la hotelul “Codru” (încă nu reușise să-și rezolve problema locativă după ce a revenit din Tadjikistan), a băut toată noaptea mult coniac marca “Chișinău” de zece ani vechime. Cel care îl ospăta în separeul din restaurant era un adept de-al nostru, care locuia și el la hotelul “Codru”, stabilindu-se acolo după ce plecase din Cantemir. Era Gheorghe Filat, unchiul viitorului premier, un foarte priceput om de afaceri și finanțator al ziarului nostru “Țara”. A doua zi pe la vreo șase dimineața primesc un telefon de la el să ne întâlnim de urgență. Omul mi-a comunicat că Lucinschi toată noaptea s-a grozăvit că mă va pune în cătușe, că va avea el grijă să ajung cât mai repede la pușcărie. “Fugi, Iurie, din oraș! Fugi, că nu e de glumit! Omul s-a umplut de ură față de tine și se va răzbuna”. “Stai liniștit, badea Gică”, ― i-am zis. “Nu fug eu nicăieri. Câte nu spune omul la beție”.
Așa s-a produs divorțul Frontului Popular de Partidul Comunist înainte de a avea loc logodna pusă la cale de către vicleanul Lucinschi și cumintele poet, mereu gata să servească puterea, Hadârcă.
