Redactând de zor manuscrisul pentru antologia “Pana ca Spada”, m-am prins la un moment dat că am acordat prea puțină atenție unui personaj important al evenimentelor politice de acum trei decenii și jumătate, și anume poetul Ion Hadârcă. Am hotărât să înlătur această lacună regretabilă și s-i dedic acestui distins literat și om politic o extinsă notă de subsol. Reproduc mai jos doar un fragment din această notă, dedicată zguduitoarei zile de 10 noiembrie 1989.
Amintim, cartea “Pana ca Spadă” poate fi comandată, alături de alte volume, aici: https://carte.arcaluinoe.info/
(…) Aș mai aduce în atenția cititorului un episod care s-a consumat la 10 noiembrie 1989. În acea zi s-a produs o provocare majoră, pusă la cale de către rețelele KGB-ului în cu un dublu scop: scoaterea în afara legii a Frontului Popular și debarcarea din funcție a Prim-secretarului Partidului Comunist din Moldova, Simion Kuzmici Grossu. Amintesc, FPM a fost înregistrat oficial la Guvern (șeful secției juridice era Vasile Cozma) la 25 octombrie 1989. Dar la 7 noiembrie adepții Frontului Popular au zădărnicit parada miliară dedicată loviturii de stat din 1917, transformând o demonstrație festivă în una de protest și reușind să fugărească de la tribuna oficială întreaga nomenclatură de stat și de partid, care flutura din mâini coloanelor de demonstranţi, având de-asupra capetelor monumentul imens al lui Lenin, iar în spate ― clădirea Guvernului. Așadar, FPM urma să fie interzis pentru activități extremiste, iar Grossu demis pentru incapacitatea de a menține situația sub control.
Ziua de 10 noiembrie în URSS era marcată ca zi a miliției. Noi, câțiva dintre conducătorii Frontului Popular, fusesem convocați la ședința Guvernului, prezidată de către Prim-ministrul Ivan Petrovici Calin. Printre cei invitați mai erau Ion Hadârcă, la acea oră deputat în Congresul Deputaților URSS, Anton Grăjdieru, și el deputat de același nivel, redactor-șef al ziarului “Învățământul public” și încă vreo câțiva numele cărora îmi scapă. Înalții demnitari de la Guvern ne probozeau în limba rusă pentru acțiunile extremiste și huliganice din ajun. La un moment dat la ședință își face apariția primarul de atunci al Chișinăului, Vladimir Dobrea, o namilă de om de vreo doi metri, care se apleacă spre Primul ministru Calin și își șoptește ceva la ureche. Omul era vizibil tulburat. La care Calin îi spune ca să audă toată lumea: “Tovarășe Dobrea, ieșiți la tribună și anunțați-i pe toți despre ceea ce se întâmplă în oraș. Dobrea a spus doar câteva propoziții, și anume că sediul Ministerului de Interne este luat cu asalt de o mulțime condusă de către niște elemente extrem de violente”.
La auzul acestor vorbe ne-am da seama imediat că este vorba despre o provocare. Mihai Ghimpu și cu mine ne-am ridicat și am alergat cu sufletul la gură spre sediul Ministerului de Interne. Dar înainte de a ieși din clădirea Guvernului am reușit să observ cum Ion Hadârcă se retrăgea în direcţia opusă prin ușa ce ducea spre cealaltă extremitate a clădirii, cea dinspre monumentul lui Ștefan cel Mare. Ajunși acolo, am văzut o mulțime de oameni necunoscuți nouă care deja incendiase două automobile ale miliției, una fiind întoarsă cu roțile-n sus. Mihai Ghimpu a fost doborât în primele minute de către o echipă de gorile din trupele cu destinație specială, care țâșnise din intrarea centrală a sediului ministerului direct spre el. Asta în pofida faptului că Mihai nu schițase nici un gest de violență. Dimpotrivă, își scosese pălăria de pe cap și chema lumea să înceteze asaltul clădirii.
Până al urmă, după ore de lupte, am reușit să potolim mulțime și să o aducem în coloană în Piața Victoriei (devenită ulterior, în urma unei rezoluții adoptate la Congresul II al FPM, Piața Marii Adunări Naționale). De altfel, menționez că în acel moment ministru de Interne era Vladimir Voronin, viitorul președinte la țării. Anume lui i se datorează în mare măsură evitarea unor vărsări de sânge de proporții. Ajunși cu mulțimea în piața centrală, am urcat la tribuna lui Lenin și le-am ținut niște cuvântări de la megafon protestatarilor, explicându-le de ce nu trebuie să ne lăsăm provocați și atrași în capcane puse la cale de securiști.
Era deja întuneric, iar lumea nu se dădea dusă, povestindu-și impresiile de la acea întâmplare teribilă. Noi, cei câțiva conducători ai Frontului, ne-am deplasat spre sediul Uniunii Scriitorilor, unde aveam sediul nostru, pentru a face totalurile zile. Însă cei mai activi adepți ai noștri ne-au însoțit până acolo. La un moment dat în holul Uniunii Scriitorilor se adunase câteva zeci de bărbați, care nu mai conteneau să-și povestească impresiile de peste zi. Era deja noapte târzie. La un moment dat pe scările de la etaj coboară o umbră. Era Ion Hadârcă. Atunci am înțeles, omul s-a închis preț de mai multe ore în cabinetul său de secretar de partid pentru a aștepta până va trece furtuna. Era într-un trenci negru din piele, într-o pălărie din fetru cu boruri largi, deci o ținută de dandy înțolit după ultimul răcnet al modei. Doar că mersu-i legănat de domnișoară cochetă, fața de copil speriat și vocea de eunuc apăreau într-un contrast izbitor cu vestimentația-i fistichie. Vizibil incomodat de prezența noastră, care ne-am dat seama ce caută el pe acolo și de ce a fost lipsă la apel în acea zi, Ion s-a oprit puțin din mers, ne-a salutat și a alunecat ca o felină în bezna nopții (…)
