P.S. la prefața Autoportret în Alb-Negru (2020)

Pentru mine condiția de gazetar e mai mult decât o profesie. Chiar e un mod de a-mi trăi viața. În câteva decenii de practicare asiduă a acestei meserii, care a fost vreme îndelungată complementară cu activitatea de politician, mi-am atras ura, detestarea și contestarea vehementă a multora. Am deranjat destulă lume, deoarece le-am cam atins interesele. Nu am nici un chef să îmi fac un titlul de glorie din scrisul meu. Autolustruirea nu mă pasionează deloc. Dar nici n-am de ce să-mi presor cenușă pe cap pentru faptul că am fost angajat în marile dezbateri și conflicte ale vremii.

Timp de zeci de ani am tot înaintat din procese de judecată pe motivul “lezării demnității și onoarei” unor tipi venali în procese de conștiință pentru abaterea de la “linia partidului”. Niciodată nu mi-a reușit să mă încadrez în curentul de opinie dominant. Ba anticomunist pe vremea când încă mai toți erau comuniști cu carnet sau fără, ba euro-sceptic și antiamerican în timp ce mai toată lumea continuă să rămână euro-entuziastă și proamericană; ba inamicul numărul unu al Moscovei pe motivul angajării în mișcarea de emancipare națională, ba dușmanul principal al Washingtonului ca urmare a opoziției față de imperialismul globalist made in USA.

Astfel încât, prin simpla desfășoare a perioadei istorice în care trăiesc, am migrat dinspre postura de disident pe vremea comuniștilor sovietici în cea de disident pe vremea globaliștilor americani. Mereu contra curentului, în răspăr cu “lumea bună”, zurbagiu de serviciu la toate cotiturile politice și virajele geopolitice, în miezul cărora mă pomenesc parcă fără să vreau.

Neobosit în căutarea căilor optime de servire a neamului, lingându-mi rănile din mers și căutând să nu pierd cărarea vieții pe coclaurile confortului și a mulțumirii de sine, un lucru nu mi l-am îngăduit niciodată. De a rămâne căldicel: nici prea-prea, nici foarte foarte, așa, ca toată lumea. Și de a evita neplăcerile, conflictele, riscurile, inclusiv cele de imagine. Cu imaginea e o treabă aparte, deoarece în societatea spectacolului nu mai contează cum ești, ci cum pari. Deseori aparențele ucid realitatea. Tot ce scriu, scriu întâi de toate pentru mine însumi. Pentru că nu pot și nici nu vreau să tac atunci când e cazul să-ți urli în plină stradă revolta sau durerea. Scrierea de articole de presă ca formă de luptă, de asta mă ocup. Și nu am ce face dacă nu prea îmi reușeșe să încap în calapoadele ce s-au statornicit prin părțile noastre.

Să mă aciuez în găoacea confortabilă a rosolatriei românofobe, cu apanajul ei obligatoriu de moldovenism caricatural, ridicat la rând de pseudoștiință? Sau poate să mă oploșesc în nișa călduță a unui paseism românofil, croit după tiparele unor poeți locali încă în vogă? Nu, nu e pentru mine așa ceva.

Abordarea mea a chestiunii identitare nu se pliază deloc pe așteptările celor două curente de non-gândire dominante, și nici cu atât mai puțin nu e pe placul celor două capitale, care-și revendică dreptul istoric asupra teritoriului nostru. Postura în care mă aflu consună perfect cu denumirea primului film al celebrului regizor rus Nikita Mihalkov “Свой среди чужих, чужой среди своих” (“De-al nostru printre străini, străin printre ai noștri”).

Altfel zis, “a oscila odată cu linia partidului”, vorba bancului de pe vremea sovieticilor, nu e în stilul meu. Acum niște ani am predat și eu un pic de jurnalism pentru o perioadă scurtă de timp la o universitate. Obișnuiam să le spun studenților apropo de conceptul în vogă, recomandat ziariștilor, de a fi echidistanți, neutri și imparțiali următoarele: “Deschideți opera publicistică a lui Eminescu la orice pagină. Și dacă veți găsi măcar un articol scris într-o astfel de manieră, faceți și voi așa”. Iar modelul unui Eminescu pentru mine contează. Scrisul lui e categoric, hotărât, necruțător, iremediabil.

De ce scriu aceste rânduri cu titlul de prefață eu însumi, și nu altcineva? Ca să nu pun în situații incomode pe cineva care s-ar vedea constrâns să formuleze complimente de serviciu, indispensabile cu astfel de ocazii. Ce am scris, am scris, și numai eu sunt cel care trebuie să suporte eventualele neplăceri pentru pozițiile exprimate.

Post Scriptum

Am lansat această carte (“Interesul Național ca Modus Vivendi”, 2020) la București la începutul lunii martie 2020, la Hotelul “Cișmigiu”. Întâmplarea face ca evenimentul să se fi produs doar cu câteva zile înainte de anunțarea falsei pandemii Covid-19. A fost ultima mea vizită la București înainte de impunerea interdicției de intrare în România, despre care aflasem abia la 14 august 20201, când am fost întors înapoi de la punctul de trecere a frontierei Albița. Evenimentul a avut loc în condiții de totală ostilitate a presei dominante, afiliate rețelelor securiste și atlantiste. Ca și în anul 2017, când am lansat cartea mea precedentă la București, cel care a moderat acea întrunire a fost bunul meu prieten, Dragoș Dimitriu, Dumnezeu să-l odihnească cu drepții. În sală se adunase doar câteva zeci de persoane, unii dintre cei pe care îi rugasem să vină și să ia cuvântul “s-au dat împușcați”, cum se zice la București, evident, fiind presați de către atotputernica Securitate, care veghează cu strășnicie la puritatea ideologică a tuturor persoanelor cu pretenția de a apărea în spațiul public.

Astfel, după ce am apucat să fiu disident sub regimul comunist din URSS, dar și mai târziu în raport cu imperiul american cu tot cu extensiunea acestuia, UE, am ajuns de vreun sfert de veac încoace și disident în raport cu Statul Profund, cu puterea din umbră care controlează total România. Las la o parte discursul dominant al propagandei negre, purtate împotriva mea cu o perseverență demnă de o cauză mai bună. Mitul despre Roșca, agent KGB, omul Moscovei, mâna Kremlinului, trădătorul care s-a dat cu comuniștii etc. face parte din meniul indispensabil al detractorilor mei, care, având la dispoziție marile canale TV și întreaga caracatiță de presă prostituată, plus puzderia de idioți utili folosiți în orb, a reușit să otrăvească temeinic publicul naiv și credul, care s-a prins și el în hora denigrărilor, repetând papagalicește ce a auzit la televizor. Aspectul care merită reținut este că sunt poate singurul care a abordat relația dintre Republica Moldova și România altfel decât versiunea paseistă și revanșardă a obsesiei de a readuce Basarabia în componența Românei. “Rușii ne-au luat-o cu japca, așa că n-au decât să ne-o dea înapoi.”, ― acesta e laitmotivul viziunii procustiene asupra “chestiunii Basarabiei”.

Și asta, firește, fără urmă de contextualizare geopolitică, fără înțelegerea faptului cine sunt adevărații actori pe scena internațională care fac și desfac politica în lume. Dar și fără a conștientiza vulnerabilitatea României de azi, car e un stat totalmente desuveranizat, un protectorat al marilor corporații transnaționale bazate în Vest, “o colonie la periferia Europei”, pentru a-l cita încă o dată pe regretatul analist economic Ilie Șerbănescu. Ura față de Iurie Roșca, indusă cu metodă de zeci de ani, are o cauză care scapă mai tuturor celor care-și dau cu părerea pe marginea acestor subiecte.

Și anume, vorba e că Statul Român și-a asumat o ideologie de stat încă din secolul XIX, aceasta devenind o nouă religie. Ea se trage în întregime din tradiție revoluționară franceză, din iacobinismul republican, din miturile fondatoare ale Franței distruse de către societățile secrete care au uneltit împotriva Tronului și a Altarului pe parcursul întregului secol XVIII, ca să ajungă la apogeul împlinirii fatidicelor “profeții” ale corifeilor “Iluminismului” odată cu distrugerea Franței ca monarhie creștină începând cu anul 1789. Așa cum Bucureștiul a devenit “micul Paris”, tot astfel și structura Statului Român Modern a fost calchiată epigonic după modelul Franței răpuse de către dușmanii acesteia din lojile masonice britanice, conjugate cu iluminații bavarezi. Miturile fondatoare ale României “intrate în modernitate” au fost inculcate prin sistemul de învățământ în special sub regimul comunist, mai ales cel al “național-comunismului” ceaușist.

Și oricine se abate de la doxa comună, devenit un soi de cult păgân, este declarat eretic și supus unui autodafe exemplar de către Inchiziția pitită în vizuinile securiste și etalată în media controlată de către cei de la Secu. Eu am îndrăznit să scriu zeci de articole, dintr-o perspectivă a unui român ortodox, care distonează cu linia oficială. Iar asta nu se iartă. Cine sunt eu să pun la îndoială ceea ce pară de la sine evident? Mai grav, să blasfemiez idolatria unui românism înțepenit în chingile unui set de dogme cu pretenții sacrosancte.

Scurt pe doi: “Tu ești cu rușii ori cu românii ?”. Atât vrea să știe caracatița statului profund care sufocă România. Atât înțelege și vulgul care invadat spațiul public, având ca zestre intelectuală și grilă morală toate neghiobiile proliferate prin mass-media. Schema funcționează perfect.

Dau un exemplu al atotputerniciei miturilor fondatoare ale României Moderne. În 2017, când mi-am lansat cartea “Ortodoxie și Naționalism Economic” la București, la eveniment era și renumitul istoric Ioan Scurtu. Venerabilul savant, pentru care am toată considerația, a cerut cuvântul și, după ce a spus câteva vorbe de laudă despre acea culegere de eseuri, articole de presă și traduceri, dânsul a spus cam următoarele. “Domnule Roșca, apreciez activitatea dvs. de om politic și ziarist, aveți niște texte consistente și în această carte, dar totuși cu una nu pot să fiu de acord. Și anume, văd că dvs. criticați Revoluția Franceză, iar așa ceva este inadmisibil”. Au urmat încă vreo câteva fraze despre lumina care s-a revărsat asupra lumii odată cu Secolul Luminilor și mai ales cu realizarea măreței Revoluții Franceze, care a revărsat razele sale și peste neamul nostru, astfel scoțându-ne din nesuferitul Ev Mediu întunecat și deschizându-ne calea spre Modernitate.

Mi-am permis să formulez un foarte politicos dezacord cu această opinie. Iar ca să destind un pic atmosfera, am încheiat astfel. “Știți, domnule profesor, pe când eram studenți sub regimul sovietic, eram mereu îndopați cu poveștile despre glorioasa Revoluție Franceză văzută ca preludiu al și mai glorioase Revoluții Ruse din 1917. Iar noi, care eram duși la munci agricole în fiecare toamnă și care mai cinsteam câte un pahar de tulburel, inventasem chiar un toast care parodia deviza revoluției Franceze. El suna astfel: “EGALITE, FRATERNITE, ALIGOTE !””.

Cei prezenți au pufnit în râs, iar distinsul savant și-a strâns hârtiile pe care le avea în față și a plecat cu discreție de la eveniment. Astfel, reiese că am mâhnit un om altminteri demn de toată admirația. Dar băieții de la Dinamo nu se mulțumesc doar cu tristeți metafizice. Au ei metode mai solide de anihilare a celor care nu țin pasul cu mediocritatea lor și cu “gândirea unică”.