OMUL CU MISIUNEA DE CĂLĂUZĂ (2005)

Generația mea a crescut cu legământul tăcerii ca formă de supraviețuire a românilor basarabeni. După ce pustiirea care s-a abătut asupra noastră ca blestem dinspre Rusia bolșevizată dura atâția ani, încât părea să nu mai aibă sfârșit, tăcerea, tăinuirea adevărului în cele mai ascunse tainițe ale sufletului deveniseră o normă de conduită impusă prin teroare de către stăpânire. Părinții și bunicii noștri au cunoscut urgia ocupației din 1940, care i-a făcut să-și ia lumea în cap și să-și părăsească locurile natale ― casele, averile, rudele, morții ― pe atâția oameni ai acestei părți de lume românească. Ei au gustat din plin, până la sânge, gustul “eliberării”.

Au îndurat urgiile războiului dezrobitor care până la urmă ne-a adus din nou în robie. S-au cutremurat până-n adâncurile ființei lor de țărani creștini, ca la sfârșit de lume, de prăpădul adus de foamete, cu tot convoiul de morți, de prunci sacrificați de propriile mame care-i salvau pe ceilalți copii, hrănindu-i cu carnea frățiorilor mai mici. Acea foamete, lungă și nesuferită, care aliena mințile bieților oameni, a adus nu doar uciderea semenului pentru potolirea foamei, ci și dezgroparea morților din mormintele proaspete pentru a-i mânca și pe ei. Lumea părea intrată definitiv sub stăpânirea Antihristului. Zguduirea din temelii a universului tradițional al înaintașilor noștri a căpătat forme nemaiîntâlnite. Deportările și colectivizarea păreau să fi pecetluit pentru vecie soarta tragică a neamului nostru.

Supraviețuitorii primului deceniu al noii orânduiri, cei care au săpat și de gloanțele comisarilor, și de cel al războiului, cei care n-au murit de foame, n-au fost deportați sau închiși în lagăre și temnițe, au ajuns în definitiv să fie striviți de tăvălugul istoriei, care parcă trecuse din mâna lui Dumnezeu în laba neagră a celui rău. Rămași fără țară, fără biserici, fără viitor, părinții noștri au prins a se adapta la rânduielile aduse din Răsărit. Și doar plânsul ascuns al bătrânelor noastre și blestemele bunicilor prin fundul ogrăzilor ne mai făceau să bănuim că ceva grav de tot se întâmplase cu ei până la venirea noastră pe lume. Supraviețuirea fizică și trecerea prin viață pe neobservate, cât mai departe de ochii activiștilor, rămăseseră singura preocupație a oamenilor. Tăcerea e de aur. Iată crezul basarabeanului de sub ocupația sovietică.

Perestroika a venit pe neprins de veste. Iată că ceea ce părea de neînchipuit se întâmpla. Imperiul răului se clătina. Profitând de adierile democratice ale regimului, de libertatea întrunirilor și de cea a cuvântului, am ieșit în piețele publice, cerând dreptate și adevăr. Erau primele zile ale existenței grupului nostru de protestatari, porniți să ne luăm de piept cu puterea. Anume atunci, pe strada Kiev 98, la sediul Uniunii Scriitorilor, unde se afla și Muzeul de Literatură, care ne avea pe câțiva dintre noi ca angajați, și-a făcut apariție un om care ni s-a prezentat Ion Moraru. Ne-a chemat să ieșim din clădire și să ne plimbăm puțin împreună, că are să ne spună ceva.

Din prima clipă mi-a inspirat o încredere totală. De fapt, ce a făcut Ion Moraru cu noi era însăși inițierea în esența regimului sovietic și deopotrivă în tainele luptei de rezistență contra ocupanților. El vedea în noi pe camarazii săi de luptă din tinerețe. Ne povățuia cu grijă și spirit conspirativ cum să ne organizăm mai bine, cum să ne ferim de informatori și provocatori, cum să vorbim la telefon și să păstrăm hârtiile. Atâtea sfaturi s-au revărsat peste noi, spuse cu toată dărnicia și răspunderea omului dornic să nu mai repetăm greșelile comise de el și de colegii lui de generație niște decenii în urmă.

Nu ne-a chemat să ne lăsăm de luptă. Dimpotrivă, ne-a învățat cum să fim mai eficienți în ceea ce facem pentru a nu cădea pradă ieftină în mâna organelor de represiune. Din acel moment Ion Moraru a devenit unul dintre principalii mei călăuzitori. Ne vedem rar, dar întotdeauna simțim la fel, analizăm lucrurile la fel, ajungem la aceleași concluzii. Fermitatea de luptător de elită, profunzimea intelectuală de cărturar cu școală românească și cu munți de literatură însușiți autodidact, spiritul drept și categoric de om dintr-o bucată, atașamentul și respectul total pentru soție, și, mai presus de orice, nețărmurita dragoste pentru neamul românesc, credința în virtuțile și în reușita lui îl fac pe bunul meu prieten din satul Mândâc, azi raionul Drochia, un model.

Figura lui emblematică, brăzdată de suferință și luminată de iubirea pentru Hristos, cucerește din primul moment. Ion Moraru nu se lamentează, nu-și deplânge tinerețea furată și nici nu regretă suferințele îndurate în beciurile NKVD-ului și în lagărele comuniste. El este tipul de om turnat din același aluat cu profeții și martirii, știe că are o misiune, un rost aparte pe care îl urmează fără ezitare.

Cartea autobiografică “Pustiirea” se înscrie în seria celor mai reușite lucrări de memorii apărute după cădere comunismului. Autorul vădește o excepțională capacitate de a selecta din noianul amintirilor cele mai relevante întâmplări care au marcat nu doar propriul lui destin, ci și soarta întregii Basarabii. Forța mărturisirii este izbitoare. Chipurile rudelor, ale sătenilor, ale activiștilor, ale anchetatorilor și torționarilor se perindă prin fața ochilor minții cititorului într-o avalanșă amețitoare. Teroarea istoriei care se rostogolește vertiginos, strivind totul în cale, apare în toată grandoarea și dramatismul ei. Copilul inocent în universul paradisiac al mediului patriarhal, adolescentul tulburat de primul fior al dragostei pure, tânărul luptător contra dominației străine, “dușmanul poporului” arestat și torturat ca să-și vândă frații și să se dezică de credință, Ion Moraru ne poartă prin amintiri cu talent de scriitor și fervoare de mărturisitor.

Citind manuscrisul celui pe care îl am de ani de zile ca părinte spiritual și prieten adevărat, m-am prins la gândul că, de fapt, de-a lungul anilor de când l-am cunoscut, îmi amintesc în fiecare zi de el. Așa cum îmi amintesc de părinți, de Hristos, de Eminescu. Există oameni care devin, unul Dumnezeu știe cum, repere la care te raportezi în fiecare moment al vieții. Mai ales atunci când ai de înfruntat vreo greutate, vreo primejdie, vreo cumpănă. Sau ai de luat o hotărâre riscantă, care te duce până pe muchie de cuțit, până pe buza prăpastiei, care îți absoarbe toată făptura, te face să simți din plin gustul primejdiei. Atunci ai nevoie acută de un om ca Ion Moraru. Te gândești ce ar zice el dacă vei face un pas sau altul, dacă vei lua o decizie sau alta. Și simți cum însăși existența lui, undeva departe, te face puternic, limpede la minte și sigur de cea ce ai de făcut.

Această carte este necesară întâi de toate Noii Generații. Tinerii și copiii de azi, ca să devină oameni întregi la suflet și dornici să fie de folos pentru neamul lor, trebuie să știe bine ce a fost până la ei, ce li s-a întâmplat bunicilor după ocupație și mai ales cum au rezistat și s-au afirmat cei mai de frunte tineri acum o jumătate de veac.

Aduc laude bunului Dumnezeu pentru grija de a ne dărui oameni de statura morală a lui Ion Moraru. El face parte dintr-o specie rară de oameni. Cel de Sus îi înzestrează cu misiunea de călăuză. Ca să nu rătăcim drumul cel drept.

2 mai 2005, a doua zi de Paște.

Hristos a Înviat!