Am mai ales un citat din dialogul cu părintele Mina Dobzeu, pe care l-am realizat acum 29 de ani, ca să arăt ceea ce unii prieteni de-ai mei, buni creștin, n-au înțeles atunci când am anunțat că voi traduce și publica o carte de excepție unui rus de geniu, mare gânditor creștin ortodox, pe nume Ivan Iliyn. Cartea se numește “Despre Rezistența Împotriva Răului prin Forță” și a fost publicată pentru prima oară în 1925. Cum adică? Păi nu spune Decalogul ”Să nu ucizi”? Da, dar să te aperi de ucigași e cu totul altceva. Pe tine, Biserica, Neamul, familia, aproapele. Iată în aceste condiții aplicarea forței, cruzimea chiar sunt absolut necesare.
Despre toate acestea veți citi în cartea autorului rus în curs de apariție la Universitatea Populară. Ea poate fi comandată aici: https://carte.arcaluinoe.info/
“Părintele Mina : E adevărat. Există situații când Dumnezeu își manifestă prezența în istorie, pedepsindu-i aspru pe călcătorii de lege sau pe cei care râvnesc să ia viața sau libertatea altora. Se spune că în a treia zi de Paști Ștefan cel Mare l-a spânzurat pe Vartic, pe unul dintre logofeții lui. L-a spânzurat în zi de Paște. Așa a hotărât el să pedepsească trădarea. Da, el a aplicat o măsură dură, dar anume el a fost învestit de Pronia Divină să poarte brațul secular care este mâna lui Dumnezeu în istorie. Iar când a avut război la Lipnic cu tătarii, l-a prins pe fiul hanului tătăresc. Și hanul tătăresc, fiind bătut atunci, a trimis o sută de soli cu rugămintea ca Ștefan cel Mare să-l ierte, să-l elibereze pe fiul său, promițându-i în schimb că îi va da aur cât greutatea fiului său ca să-l răscumpere. Iar Ștefan cel Mare s-a purtat aspru cu ei. L-a tăiat în patru bucăți pe fiul hanului și l-a prezentat în fața solilor. Dintre cei o sută de soli numai unuia i-a cruțat viața, ceilalți au trecut prin țeapă. Acum, a făcut bine sau n-a făcut bine? El s-a arătat crud, foarte crud, fiindcă tătarii nu încetau să năvălească mereu și să pustiască țara, și el a vrut să le dea o lecție categorică. Cu un dușman care te-a călcat în casă la tine și îți ucide și pruncii, și nevasta, și părinții, cum altfel să mai procedezi? Că doar nu se ducea Ștefan cel Mare pe pământurile lor, nu făcea el un război de cucerire. El se apăra. Și dacă aceia nu pricepeau, el a fost brațul secular chemat să facă dreptate. Căci nu în zadar el poartă sabie. De ce poartă sabie? Să pedepsească pe cel care nedreptățește, asuprește sau jefuiește. Deci, el era îndreptățit s-o facă. El a luptat, a fost un erou și a fost și bun, devotat credinței și țării, așa încât pe drept îl numim și sfânt, căci la sfârșitul vieții și-a plâns și el păcatele lui. A fost omul credinței, a lăsat atâtea mănăstiri, și-a apărat țara, și-a apărat credința. Deci, pe drept este numit sfânt. Noi nu spunem că a fost un cuvios care a trăit în pustie, care făcea minuni, care tămăduia oameni. El a propovăduit Evanghelia și cu sabia, și cu prețul vieții lui. Că de câte ori s-a aruncat el în luptă, tot de-atâtea ori și-a pus viața în pericol. A fost un erou, a fost un luptător. Dar în felul cum a dus politica, el era îndreptățit să fie și foarte aspru.
