Fragment din dialogul cu Părintele Mina Dobzeu, care a avut loc în 1996, acesta fiind reluat în cartea în curs de apariție “Pana ca Spadă”.
Precomanda acestei antologii, ca și a altor patru cărți care urmează să apară la Universitatea Populară din Chișinău, poate fi făcută aici: https://carte.arcaluinoe.info/
“… Iar dacă s-a produs această descreștinare, înstrăinare, era necesar ca intelectualii, care au făcut această trezire națională din simț național și patriotic, să dezvolte acest simț care este de multe ori vag și incomplet. Ei l-au luat pe Eminescu ca model de cultură, de gândire, de exprimare, de extindere cu multă larghețe asupra tuturor problemelor. Ar fi o inepție să minimalizăm valoarea și dimensiunile lui Eminescu în cultura română. El a avut o gândire largă, încât n-a ignorat religia și viața morală. A înțeles că este o interpătrundere, o unitate între cultură și spiritualitatea creștină, așa cum a fost pe parcursul întregii istorii a neamului nostru, o împletire a vieții spirituale cu cea culturală și o angajare a brațului secular, a conducerii de stat și a brațului celui puternic al lui Dumnezeu care este Biserica. Căci aceasta nu mai este vremelnică, ci veșnică. Aceste două brațe au colaborat, au conlucrat de-a lungul timpului și Eminescu era conștient de aceasta. Dar Eminescu este un om și el. Acești poeți și scriitori, acești intelectuali care au adus trezirea patriotică, culturală și națională, au rămas oarecum limitați, punându-l pe Eminescu în centrul universului. Eminescu nu-i Hristos, Eminescu nu-i cel care deține sursa și izvoarele. Izvoarele le găsim tot în Sfânta Scriptură, tot în Biserică, tot în Tradiție, iar în centrul lumii este Hristos. Să revenim la ceea ce a fost poporul basarabean până la perioada comunismului, până a fi fost înstrăinați și goliți completamente.
P.S : Observația părintelui Mina Dobzeu vizează confuzia extrem de răspândită în mediile naționaliste românești în egală măsură din Republica Moldova și din România. Descreștinarea generațiilor postbelice a produs o inversare a valorilor, inclusiv prin sacralizarea culturii laice și, concomitent, desacralizarea Ortodoxiei, ultima fiind tolerată doar în măsura în care această poate fi subsumată românismului perceput ca o nouă formă de religie, cu excesele daciste, cu exaltarea până la absurd a originilor noastre latine și în general cu excepționalismul românesc absolut nociv pentru înțelegerea complexă și organică a ceea explica în mod strălucit Simion Mehedinți în cartea “Creștinismul românesc” sau ceea ce Mircea Vulcănescu numea “dimensiunea românească a existenței”. Școala de gândire ortodoxă a marilor personalități culturale românești a fost extirpată din conștiința publică sub regimul comunist. Pentru a înțelege proporțiile uriașe ale genocidului cultural aplicat cu metodă diabolică de către ocupantul bolșevic este bine să fie studiată cu maximă atenție lucrarea în două volume, coordonată de doi autori de o valoare cu totul aparte, Ilie Bădescu și Mihai Ungheanu (pe ambii i-am cunoscut încă de la începutul anilor nouăzeci) “Enciclopedia valorilor reprimate. Războiul împotriva culturii române”. Această lucrare monumentală demonstrează fără putință de tăgadă faptul că principiul de bază al reprimării oamenilor de cultură și de știință români era relația lui cu Hristos. Anume la acest aspect se referă aici părintele Mina Dobzeu. Dau două exemple din poeziile cântate aparținând unor poeți cu totul remarcabili, care au o influență majoră asupra publicului, Adrian Păunescu și Grigore Vieru. Păunescu este autorul frumosului poem ”Dor de Eminescu”, însă autorul alunecă în divinizarea poetului nostru național, ridicându-l la statura demiurgică a măsurii tuturor lucrurilor, a unui zeu căruia trebuie să ne prosternăm. Iar Vierul dedică un alt poem poetului nostru național, viersuind astfel:
“De avem sau nu dreptate, De avem sau nu dreptate, Eminescu să ne judece!”. Adică practic se produce o substituție a Mântuitorului Iisus Hristos cu cea a lui Mihai Eminescu. Nu e un reproș celor doi poeți, e doar o constatare a părintelui Mina care ne îndeamnă să evităm confuziile de planuri, să ierarhizăm corect lucrurile, să nu-i atribuim unui om de mare geniu și de o importanță colosală în gândirea politică, cu o operă literară și o influență majoră asupra culturii și limbii române rolul impropriu de zeitate care să fie venerată cu evlavie religioasă. De altfel, un Vasile Voiculescu, un Nichifor Crainic sau un Radu Gyr n-ar fi căzut niciodată în astfel de alunecări din simplu motiv că erau purtătorii tradiției milenare ai Ortodoxiei române.
