Acest text a fost publicat inițial în cartea mea “Exerciții de luciditate” (2000), urmând să fie reluat în antologia “Pana ca Spadă”, o culegere de articole, cuvântări, interviuri și declarații care cuprinde perioada 1991-2018.
Grăbiți-vă să comandați din timp această carte: https://carte.arcaluinoe.info/
OCTAVIAN O. GHIBU,
AMBASADORUL SPIRITUAL AL BASARABENILOR
Luni, 15 aprilie, în Sfânta Sărbătoare a Paștilor, la ora șapte dimineața, la București a trecut din viață Octavian O. Ghibu. Orice basarabean care manifestă interes față de problema națională cunoaște acest nume. Orice basarabean care s-a pomenit mai în față ca persoană publică preocupată de problemele românești l-a cunoscut personal. Acest ardelean stabilit la București a trăit mereu cu sufletul și fapta alături de Basarabia.
Odată cu trecerea lui la Domnul basarabenii și-au pierdut ambasadorul spiritual la București. Va fi nespus de greu să găsești pe altcineva care ar fi în stare să-i preia ștafeta, să onoreze atâtea angajamente zilnice, atâtea griji pe care să și le asume de bună voie, cu dragoste și nețărmurită convingere că fiece clipă merită să fie trăită doar dacă este pusă în slujba neamului.
Locuința lui modestă din apropierea pieței C.A. Rosetti era loc de popas și sfat zilnic pentru cei care s-au pornit pe calea regăsirii identității românești a Basarabiei. Domnul Ghibu te întâmpina mereu într-o ținută impecabilă, la costum și cravată, plin de afecțiune. Erai servit cu o cafea veritabilă, întrebat de toate câte se mai întâmplaseră dincoace de Prut, mângâiat și încurajat părintește. Noi, cei care l-am cunoscut și am avut șansa să discutăm cu el, să-i ascultăm sfaturile, am avut un mare noroc. Aveam în față România de până la război.
Dl Ghibu, deși era de vârstă venerabilă, nu se deda niciodată amintirilor, nu-și depăna viața așa cum obișnuiesc bătrânii. Își amintea de trecut fie atunci când vorbea despre celebrul său tată, fie pentru a exemplifica o idee pe care tocmai o expunea. Nu mi-a vorbit niciodată de pușcăriile prin care a trecut. Despre faptul că a fost deținut politic am aflat întâmplător.
Pregătindu-mă să plec spre Chișinău pe o vreme nu tocmai potrivită, cu ninsori și troiene, dl Ghibu mi-a spus: “Dacă zici că nu-ți poți amâna plecarea, ai grijă cum mergi. Și dacă vezi că ai greutăți sau se face prea târziu și ești prin zona Hușilor caută-l pe părintele Mina și spune-i că eu te-am trimis. El te va găzdui și te va ajuta”. L-am întrebat dacă nu cumva este vorba de acel părinte Mina care l-a botezat pe Nicolae Steinhardt în închisoarea Jilava. Tocmai citisem “Jurnalul fericirii” și îmi aminteam perfect de fascinantul botez din celula nr. 18. “Da, el e,” mi-a zis Ghibu, “am petrecut niște ani împreună”. Mirarea mea a fost și mai mare, deoarece din întâmplare îl cunoscusem acum câțiva ani pe părintele Mina. Ajunsesem la Huși și, greșind drumul spre București, ne-am pomenit în fața porții unui locaș sfânt. Am ieșit din mașină, am intrat în curte, apoi în biserică. Un preot în vârstă, văzând că suntem străini, ne-a convins să luăm masa împreună cu el. Era în post, sfinția sa ne-a spus în glumă că de nevoie vom posti și noi. Ne-a zis că e și el basarabean, dar uite că viața l-a adus aici. Niciun cuvânt despre trecutul său, despre pușcărie, martiraj, întâmplări tragice.
Simplitatea și modestia oamenilor din generația lui Octavian O. Ghibu sunt blazonul lor de noblețe. Abia cunoscându-i pe unii ca ei, poți înțelege smerenia și de ce anume din ea derivă toate celelalte virtuți.
Până în ultimele zile, atât cât l-au ținut puterile, Octavian O. Ghibu a fost un om deosebit de activ. Ba era în Basarabia la vreo acțiune culturală, ba în Ardeal la deschiderea unui liceu ce poartă numele celebrului său părinte. Era mereu prezent în presa de pe ambele maluri ale Prutului cu intervenții docte și tăioase, cu aprecieri de un rafinament intelectual cu totul aparte.
Cea mai înaltă apreciere pe care i-o dădea domnul Ghibu cuiva suna așa: “E un om cumsecade. Gândește național”.
Octavian O. Ghibu, născut și educat într-un spirit românesc distins, n-a pus o clipă la îndoială viitorul Basarabiei. O vedea doar împreună cu Țara. Nu avea o atitudine de visător, ci de realist capabil să discerne din tumultul și confuzia evenimentelor ultimilor ani perspectivele Patriei sale.
L-am cunoscut pe Octavian O. Ghibu și tocmai de aceea nu accept oboseala. Amintirea lui înseamnă îndemn la acțiune, la faptă. “Insistă. Insistă și vei reuși” ― ne povățuia domnul profesor.
Octavian O. Ghibu nu a murit. Pur și simplu dânsul s-a retras cu multă discreție dintre noi. Delicat din fire, n-a vrut să deranjeze pe cineva cu plecarea sa.
“ȚARA”, 19 aprilie 1996
P.S.: La scurt timp de la plecare la Domnul a bunului meu prieten Octavian Ghibu, căruia îi datorez foarte mult, am ajuns și eu la București. La înmormântare n-am putu ajunge, fiind în acel moment la spital. Doamna avocat Constanța Trimbiționi, doamna Tanța, cum îi ziceam cei mai apropiați, mi-a relatat că o scenă de o încărcătură monumentală. Mi-a zis că Tavi, așa îl dezmierda, a fost foarte supărat pe ea că nu i-a zis ce aflase de la medici de câteva luni, și anume că e grav bolnav de cancer. ”Dragul meu, mi-a fost milă de tine, de aia nu ți-am spus”, așa s-a justificat ea. El însă i-a repicat: ”Tanța dragă, trebuie să îmi spui fără amânare adevărul așa cum e. Asta m-ar fi ajutat să fac ordine în manuscrisele mele, să scriu prietenilor ce ar fi de făcut după moartea mea pentru a continua activitatea noastră culturală de pedagogie națională”. Nu avea nici urmă de frică în fața morții. Suferințele îndurate de-a lungul vieții și totala credință în Dumnezeu îl scuteau de orice spaimă. (Notă din 1 decembrie 2025)
