Iată că am ajuns la vârsta de șaizeci și patru de ani. Ca orice om, nici n-am observat când s-a depănat atât de vertiginos ghemul vieții. Și cu cât înaintez în vârstă, cu atât mai mult mă străduiesc să-mi consum timpul rămas cu maximă eficiență. Nici când eram mai tânăr n-am irosit vremea de pomană cu hobby-uri prostești, cu week-enduri și vacanțe fără noimă.

Am trecut prin iureșul vieții tumultuos, năvalnic, impetuos, ca un râu de munte. Mi-am asumat sarcini de care cei mai mulți se fereau, pentru a nu-și frânge spinarea sub povara lor. Am înfruntat marile provocări ale epocii cu îndrăzneala nebună a unui tânăr care nu știe nici de frică, nici de măsură. Am reușit destule pentru o viață de om, dar niciodată n-am fost mulțumit de cele realizate. Am râvnit mereu să împing dincolo de orice limite întreaga mea putere sufletească și fizică pentru a face și mai mult.

N-am obosit niciodată. Și niciodată nu m-am lepădat de crezul meu. L-am urmat neabătut, cu încăpățânare, chiar și atunci când cei din jur mă credeau învins, răpus, distrus, călcat în picioare atât de tare, încât să nu mai am nici o șansă de a-mi reveni. De fiecare când eram doborât din șa, prăbușit în colbul de jos, singur și huiduit de mulțimile care mă aclamau până mai ieri, îmi lingeam rănile sângerânde, îmi înăbușeam lacrimile, mă ridicam în picioare și, clătinându-mă sub greutatea pietrelor aruncate din toate părțile, îmi continuam calea. Mergeam desculț, cu tălpile zdrelite și cu pumnii strânși, pregătindu-mă de bătăliile în care intram fără a mai cerși sorții răgaz pentru a-mi reface puterile.

Acum, când mă gândesc la vârsta pe care am atins-o, gândul îmi este la Nicolae Totu. El a fost executat prin împușcare la vârsta de doar treizeci și patru de ani în închisoarea de la Râmnicul Sărat. Iar Mihai Eminescu și Corneliu Codreanu au fost uciși la vârsta de numai treizeci și nouă de ani. Raportarea la marile figuri ale neamului nostru m-a însoțit mereu, mi-a dat putere și mi-a călit voința să-mi continui calea. Față de ei eu sunt un avantajat al sorții. Am avut parte de un răstimp mult mai îndelungat pentru a-mi sluji neamului.

Un caracter puternic să afirmă în această viață nu datorită unor circumstanțe prielnice, ci anume în pofida unor circumstanțe neprielnice. Am făcut tot ce mi-a stat în puteri pentru a mă ține de această regulă de aur.

Acum, când cea mai mare parte a vieții a rămas în urmă, mă grăbesc să reușesc cât mai multe. Deși de fapt întotdeauna am trăit cu gândul că orice aș avea de făcut, să fac așa, de parcă ar fi ultima zi a vieții mele și nu voi mai avea cum să revin pentru a corecta cele făptuite. Anume așa m-am străduit să acționez în politică și în gazetărie, care pentru mine au fost meserii perfect complementare sau, mai bine zis, una singură.

N-am fost un neînfricat, dar am depășit mereu frica morții de teamă să nu mă poticnesc atât de rău, încât să nu mă mai pot ridica. Nu m-am avântat nici după glorie deșartă, nici după onoruri sau funcții căldicele. Am primit laudele fără a ameți din cauza propriei importanțe și hula fără a mă victimiza pentru faptul că sunt scuipat pe nedrept. Apanajul unui luptător este întotdeauna același, să fie aclamat când învinge și blamat când este răpus.

De fiece dată când ajung la Psalmul 89 al lui David mă cutremur de scurtimea zilelor omului și de nevoia tot mai presantă de a reuși să fac cât mai multe. Zice așa:

“

10. Anii noștri s‑au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor noștri sunt șaptezeci de ani;
11. Iar de vor fi în putere, optzeci de ani și ce este mai mult decât aceștia osteneală și durere;
12. Că trece viața noastră și ne vom duce.

Tocmai de aceea în anii sau poate lunile ori zilele care mi-au mai rămas mă aflu într-un neîntrerupt ritm alert, într-o stare de febrilitate neîncetată. Scriu, vorbesc și editez cât mai multe cărți, totul fiind orientat spre folosul celor care sunt în stare să înțeleagă truda mea.

Mă bucur ca orice om atunci când sunt apreciat. Dar sunt mereu cu gândul la ce crede Dumnezeu despre mine. Căci același proroc și împărat David spune în psalmul 115:

“

Eu am zis întru uimirea mea: “Tot omul este mincinos”!

Privind înapoi, îi port în inimă pe părinții mei care m-au făcut om, care au suferit alături de mine atunci când am fost lovit, dar niciodată nu m-au îndemnat să mă lepăd de cauza mea pentru a fugi de primejdie.

În fiecare zi împing din răsputeri carul vieții mele, adunând cu grijă fapte care să-mi fie zestre bună de arătat atunci când îmi va veni și mie rândul. Sunt pe deplin fericit, îl am pe Hristos care nu mă părăsește niciodată. Îi am în suflet pe atâția camarazi care nu mai sunt și care îmi dau puteri să nu mă nărui sub loviturile dușmanilor. Scriu și scot cărți una după alta, și asta îmi dă o nemaipomenită stare de împlinire.

Nu mă retrag, nu mă potolesc, nu mă complac în propria suferință. Lucrez cu un țăran care trage brazda adânc pentru a avea parte de o roadă bună.

30.10.2025