Zilele trecute am dat pur întâmplător peste filmul “Cardinalul”, turnat în 2019 în România. Nu sunt nici pe departe un cinefil, nici nu mă dau în vânt după cinematografia românească de după 1989. N-am nici pretenția de critic de cinema. Și totuși voi înșirui aici câteva rânduri care mi-au venit în minte după vizionare filmului menționat mai sus.
Am spus din capul locului că nu mă pasionează demult cinematografia deceniilor post-comuniste din România, deoarece de-a lungul anilor am avut câteva ocazii neplăcute să constat că practic orice producție de acest fel este garnisită copios cu scabrozități lexicale de cea mai joasă speță. Fără înjurături dintre cele mai porcoase nu apare nici un film, respectivele insanități verbale izvorâte din zonele cele mai obscure ale societății făcând deliciul publicului.
Maestrul Dorel Vișan îmi spunea cu mahnă într-un interviu televizat de acum niște ani că sudalma a devenit o practică vicioasă a cinematografiei post-comuniste. Iar un tânăr cineast din Republica Moldova care a fost invitat să filmeze o nouă operă de cinema în România m-a convins într-un minut că fenomenul respectiv nu este nici unul marginal, nici accidental. El mi-a arătat în telefonul său portabil doar video clipul promoțional al acestui film, ceea ce a fost suficient pentru a mă dezgusta profund. Și fragmentul respectiv era împănat cu măgării de cea mai josnică speță.
Filmul “Cardinalul” are pretenția de operă de artă cu caracter istoric, invocând numele celebrului episcop greco-catolic Iuliu Hossu. O personalitate istorică celebră, cunoscută în mod special pentru faptul că anume acest om a fost cel care a citit la 1 decembrie 1918 proclamația de unire a Transilvaniei cu România. Acțiunea are loc în pușcăria comunistă, unde s-au pomenit mai mulți ierarhi și preoți greco-catolici.
Lăsăm la o parte calitatea artistică și fidelitatea față de factologia istorică a acestui film. Ceea ce ne interesează este de ce și autorii acestei pelicule cinematografice, alături de puzderia de alți cine-aștri, au înțesat replicile personajelor cu cele mai parșive și mai rușinoase cuvinte din lexicul suburban al limbii române? Oare temnicerii și ofițerii respectivi care pronunță acele expresii nerușinate sunt un element indispensabil pentru redarea atmosferei de teroare și înjosire prin care a trecut lamura neamului românesc?
N-am găsit în nici o carte de memorii a foștilor deținuți politici nici un cuvânt injurios, care ar cita felul ticălos și îndrăcit în care vorbeau bestiile respective cu victimele lor. M-a învrednicit Dumnezeu să cunosc o mulțime de foști deținuți politici care au supraviețuit regimului comunist, dar niciodată, repet, niciodată nimeni dintre ei n-a scăpat nici o înjurătură. Fie că îmi povesteau despre ororile și torturile comise de gardieni, fie că își exprimau mahna pentru suferințele îndurate. Decența și bunul simț ale românului nu le permiteau să coboare la un nivel de comunicare subuman.
În îndepărtata mea copilărie petrecută sub ocupația sovietică toate cinematografele aveau plasate la locurile vizibile un citat din gândirea nemuritoare a conducătorului proletariatului mondial V.I. Lenin, și anume: “Din toate artele pentru noi [adică pentru bolșevici] primează cinematografia”. De ce oare? Pentru că spre deosebire de alte genuri ale artei, care sunt cumva mai elitare, literatură, muzică, pictură, cinematografia cuprinde masele. Astfel orice analfabet sau ins cu o educație oricât de sumară are acces la ceea ce rulează pe ecrane. Prin urmare, comuniștii erau conștienți de faptul că pot controla și fasona mentalul colectiv întâi de toate prin intermediul cinematografiei.
Iar odată cu apariția televiziunii și ulterior a internetului impactul devastator al culturii de masă a căpătat proporții uriașe. Salturile tehnologice succesive au permis transmiterea semnalului video la scară mondială, anulând capacitatea vechilor instituții ― Familia, Școala, Biserica ― de a determina formarea tinerei generații. Copiii și adolescenții de azi nu se mai raportează la părinți și la instituțiile tradiționale, ci reprezintă o masă perfect maleabilă care e răsplămădită de către magicienii ecranului. Vulgaritatea, sfidarea oricăror limite morale, adoptarea unui comportament dincolo de orice urmă a decenței, de la limbajul verbal la cel al corpului, de la vestimentație până la aspirații, totul nu e decât o reproducere maimuțărească a modelelor induse de către arma de distrugere în masă care este cinematografia și întreaga producție video.
Iar noua școală de cineaști din România este de-a dreptul în fruntea acestor procese degradante. Făcând pe teribilii și pe nonconformiștii, acești meșteri ai artei frumoase pe nume cinema nici nu-și dau seama că de fapt nu au nimic în comun cu arta adevărată. O operă de artă nu este o reproducere mecanică a realității. Prin urmare, chiar dacă temnicerii și torționarii respectivi utilizau întregul arsenal demonic al vorbelor de cea mai parșivă speță, nu este neapărată nevoie ca limbajul respectiv să fie reprodus papagalicește pe ecrane. Arta dispune de un vast arsenal de procedee de a sugera venalitatea unui caracter sau monstruozitatea unor fapte.
Prin prăbușirea la cel mai de jos limbaj licențios, tirajat prin dubioasele lor producții cinematografice, cineaștii din România contribuie în mod substanțial la spargerea codurilor culturale tradiționale și la pervertirea în masă a tineretului. Cu siguranță, această șleahtă cu apucături de boemă elitistă și nonconformistă nici nu realizează cât de catastrofală este activitatea lor profesională. Acest mediu pervers, plin de ipochimeni mofturoși cu aere de genii este de fapt detașamentul de șoc al forțelor oculte anticreștine care induc astfel de trenduri în “arta” modernă. “Estetica urâtului”, savurarea scabrozităților, etalarea sexualității, impunerea promiscuității ca normă de comportament firesc ― iată ce ne aduce noul val al cinematografiei ANTI-românești.
Nu știu dacă în România “democratică” există vreo instituție abilitată cu evaluarea calității artistice și a valorii pedagogice a operelor cinematografice. Asta pentru că odată cu căderea cenzurii comuniste a căzut la pământ și rușinea elementară, mitocanii și snobii confundând libertatea de creație cu abandonarea oricăror limite ale moralei. Poate că pe marginea acestor subiecte ar trebui să se pronunțe forumuri de prestigiu precum Academia de Științe, poate alte grupuri de intelectuali mai cu vază? Că de la ierarhiile BOR, înțesate de masoni, ecumeniști, pederaști și securiști, n-avem ce aștepta.
În ultimele decenii, de când am avut și noi, basarabenii, libertatea de a circula în România, am observat în conversațiile mele cu regățenii (în special cei din București) că dacă interlocutorul e sub vârsta de cincizeci de ani, vorbirea lui este doldora de cuvințele precum “mișto”, “nasol”, “nașpa” și altele de acest fel. Reproduc aici doar vocabulele cât de cât acceptabile, pentru că restul e doar un șir lung de murdării lexicale cu totul degradante.
Nimeni dintre cei cât de cât școliți nu și-ar putea imagina utilizarea unor cuvinte și expresii de o scârboșenie cu totul incalificabilă în operele literare de valoare, nici în publicistica de mare clasă din trecut. Astăzi însă lumpenizarea prin ANTI-cultura de masă, inclusiv cinematografia, a devenit un fenomen de dimensiuni înspăimântătoare.
Cineva cu o minimă pregătire teologică ar putea argumenta mult mai bine decât mine natura prin excelență demonică a înjurăturilor. De fapt, în ultimele trei decenii asistăm la o îndrăcire la scară națională a populației vorbitoare de limbă română.
Lumpenizarea maselor este urmarea directă a experimentul comunist, a deruralizării, a urbanizării generalizate, dar și al injecției de țigănisme în mentalul colectiv al dezrădăcinaților din orașe. Toate acestea fiind amplificate până la proporții nemaiîntâlnite de cultura de masă occidentală, care acoperă ca un tsunami întreaga societate românească. Bietul român de astăzi nu mai are cum să-și protejeze copiii de această invazie totală a vulgarității și nerușinării. Spre bucuria malițioasă a strategilor din umbră ce încurajează ieșirea din istorie a unui neam care a ridicat la cele mai înalte cote bunul simț, cumsecădenia, elevația spirituală și rafinamentul cultural.
